BISERICA ORTODOXÃ ROMÂNÃ
"SFÂNTUL NICOLAE"

PASTORALA IPS. MITROPOLIT SERAFIM LA INVIEREA DOMNULUI 2009

Puterea credintei

„Doamne al Puterilor fi cu noi…”

Preacucernici Parinti si iubiti credinciosi,

Hristos a înviat !

Dupa Postul de 40 de zile si Saptamâna Sf. Patimi în care ne-am straduit fiecare sa ne curatim sufletul în Sfânta Taina a Spovedaniei, prin rugaciune înmultita si înfrânare de la mâncare si bautura, primim astazi rasplata ostenelilor noastre prin bucuria negraita, pe care o traim împreuna cu întreaga faptura, a Învierii Domnului, Praznicul luminii si al înnoirii vietii. Bisericile noastre stralucesc de lumina Învierii care se revarsa din sufletele credinciosilor prin cântarea de biruinta: „Hristos a înviat din morti cu moartea pe moarte calcând si celor din morminte viata daruindu-le”! Lumânarile pe care le aprindem în noaptea de Pasti, ca si în duminici si sarbatori la biserica, sunt nu numai ofranda bineplacuta lui Dumnezeu, ci si expresie a credintei noastre în Învierea Domnului care înseamna biruinta luminii asupra întunericului, a vietii aspra mortii, a binelui asupra raului. Cine crede ca Învierea Domnului nu este doar un fapt istoric trecut, ci izvor permanent de viata, de bucurie, de lumina si de putere, acela se împartaseste, prin Biserica, în modul cel mai real de toate aceste daruri ale Învierii, cu alte cuvinte, biruieste ca si Hristos orice ispita si orice rautate care-i încearca viata.

Învierea Domnului este temelia credintei noastre si totodata telul ei. Caci „daca Hristos n-a înviat zadarnica este credinta noastra”, zice Sf. Ap. Pavel (I Cor 15, 17). Iar telul credintei este unirea cu Hristos Cel înviat înca de aici de pe pamânt prin biruirea pacatului si dobândirea virtutilor, adica a deprinderilor bune prin care ne asemanam cu Hristos.

Este adevarat ca aici pe pamânt, Învierea Domnului este umbrita de fortele întunericului, de lipsa de credinta si de vesnica alergare dupa bani si dupa lucrurile lumii acesteia, prin împlinirea poftelor si placerilor, adeseori vinovate. Din pricina pacatelor si a patimilor în care petrecem multi dintre noi, nu ne putem bucura din plin de darurile Învierii. Între acestea asi aminti aici pe cele de care avem cea mai mare nevoie: curajul în lupta cu pacatul si cu greutatile vietii, echilibrul sufletesc si pacea inimii.

Iubiti credinciosi,

Traim într-o societate în care bolile de tot felul, dar mai ales cele psihice care sunt boli sufletesti: depresiile, neîncrederea si suspiciunea fata de semeni, lipsa de curaj, frica zilei de mâine si altele asemenea se înmultesc tot mai mult, atingând o mare parte a oamenilor de astazi. Ele reflecta de fapt starea morala a unei societati care l-a exclus pe Dumnezeu din viata ei pentru a fi, chipurile, libera. Ca si cum Dumnezeu ne-ar îngradi libertatea! Experienta trista de toate zilele ne arata însa ca libertatea fara Dumnezeu înseamna mai degraba sclavie, iar o societate fara legi morale degenereaza pâna la disparitie. Sa ne gândim numai la flagelul avortului si al împiedicarii nasterii de copii, pacate deosebit de grave, care duc la diminuarea drastica a populatiei. Dupa calculul sociologilor, în 8- 10 generatii, crestinii în Europa vor fi o mica minoritate!

Criza economica actuala, generatoare de somaj si de nesiguranta a locului de munca, criza familiei cu atâtea drame care conduc adesea la divort, problemele de sanatate si alte numeroase încercari îi fac pe multi semeni ai nostri sa-si piarda optimismul si curajul de a lupta pâna la capat si sa-si caute refugiul în alcool, în droguri sau în alte patimi care distrug, încetul cu încetul, atât sufletul cât si trupul. Acestia uita ca singura scapare adevarata este în Dumnezeu, în Mântuitorul Iisus Hristos înviat, biruitorul mortii sub toate formele ei. Caci toate încercarile vietii, toate patimirile noastre sunt manifestari ale mortii din care ne-a izbavit Domnul si ne izbaveste de fiecare data când strigam din inima dupa ajutorul Lui.

Chiar daca, uneori, necazurile vietii pot fi atât de mari încât sa ni se para ca depasesc puterea de a le sta împotriva, totusi,cel ce crede cu adevarat, stie ca în lupta cu greutatile vietii nu este niciodata singur, ci împreuna cu Hristos, Care înainte de a se înalta la Cer a zis: „ Iata Eu sunt cu voi în toate zilele pâna la sfârsitul veacurilor” (Matei 28, 20). Credinciosul adevarat stie, de asemenea, ca „credinta muta muntii”(cf. Matei 17, 20) si ca „toate sunt cu putinta celui ce crede” (Marcu 9, 23). De aceea repeta mereu împreuna cu Apostolul Pavel: „Toate le pot în Hristos care ma întareste”(Filip. 4, 13). Trebuie sa fim cu totii încredintati ca Dumnezeu nu îngaduie sa vina asupra nimanui ispite mai presus de puterea lui de a le sta împotriva cu ajutorul Lui. Sf. Apostol Pavel ne asigura, zicând: „… credincios este Dumnezeu, care nu va îngadui ca sa fiti ispititi mai mult decât puteti, ci odata cu ispita va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda”. Numai ca în ispite si în încercari trebuie sa strigam neîncetat dupa ajutorul lui Dumnezeu, sa ne caim pentru pacatele savârsite si sa ne întoarcem cu adevarat la calea cea buna care este calea Bisericii prin participarea regulata la Sfânta Liturghie, prin spovedanie si împartasirea cu Sfintele Taine, cu Trupul si Sângele Domnului. Iata doua exemple de rugaciune în necaz pe care ni le ofera Biserica: „Dintru adâncuri strig catre Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu. Fie urechile Tale cu luare aminte la glasul rugaciunii mele”(Psalm 129, 1-2). „Doamne al Puterilor fi cu noi, ca pe altul afara de Tine ajutor întru necazuri nu avem, Doamne al Puterilor miluieste-ne pe noi”(din slujba Pavecernitei mari).

Este important, de asemenea, ca în ispite si încercari sa nu ne pierdem echilibrul sufletesc, adica stapânirea de sine si calmul. Sa nu ne manifestam niciodata sub impulsul patimii, vorbind ce nu se cuvine si suparând pe semenii nostri, ci dimpotriva sa avem în mintea si inima noastra chipul Domnului Hristos care „ocarât fiind, nu raspundea cu ocara, dat la chinuri, nu ameninta, ci se lasa în stirea Celui ce judeca cu dreptate” (I Petru 2, 23). Ce lucru mare este sa ne lasam mereu în voia lui Dumnezeu, multumindu-I si pentru cele bune si pentru cele rele, caci toate vin de la El: cele bune ca dar al Sau, iar cele rele ca certare pentru pacatele noastre. Sa ne aducem mereu aminte de dreptul Iov care în toate încercarile vietii zicea: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”! (Iov 1, 21).

Daca în încercari si suferinte nu ne tulburam, ci dimpotriva ne pastram echilibrul sufletesc si calmul si ne încredintam cu totul voii sfinte a lui Dumnezeu, înseamna ca am ajuns la pacea inimii, care este fara îndoiala cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru omul traitor într-o lume atât de agitata ca lumea noastra. Iar din pacea inimii izvorasc neîncetat blândetea, bunatatea, puterea de iertare si dragostea pentru oameni si pentru toata creatia lui Dumnezeu.

Numai omul care a ajuns la pacea inimii ca dar al lui Dumnezeu, dar si ca rod al angajarii sale în credinta si asceza se poate bucura cu adevarat de viata si de tot ceea ce exista. Cel care are pace în sufletul sau vede întotdeauna, mai întâi, partea pozitiva a fiecarui om si a fiecarei întâmplari din viata sa si are multa întelegere fata de neputintele si slabiciunile oamenilor. El se bucura de frumusetea creatiei, de binele care se realizeaza cu truda de multi oameni si încearca sa înmulteasca si el binele în jurul sau. El crede cu tarie în biruinta binelui si nu se lasa prada gândurilor rele si deznadejdii. Credinciosul care se bucura de pacea inimii, raspândeste pacea din sufletul sau la semenii sai care simt prezenta lui ca o adevarata binecuvântare pentru ei. „Câstiga-ti pacea sufletului si mii de oameni se vor mântui în jurul tau”, zice Sfântul Serafim de Sarov. Din pacate astfel de oameni sunt tot mai putini, nu pentru ca Dumnezeu si-ar fi retras harul, ci pentru ca foarte putini sunt aceia care au o credinta tare, care se roaga mult, care postesc si duc o viata curata.

Astazi când cerul si pamântul se bucura de Învierea Domnului „sa ne luminam cu praznuirea, si unul pe altul sa ne îmbratisam. Sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi; sa iertam toate pentru Înviere”, cum ne îndeamna cântarea bisericeasca din aceste zile de mare Praznic. Pentru ca numai împacati unii cu altii ne putem ruga cu rugaciune bine primita de Dumnezeu si ne putem bucura de darurile Învierii. Sa încercam de astazi înainte sa ne înnoim viata, apropiindu-ne si mai mult de Dumnezeu, rugându-ne zilnic mai mult decât ne-am rugat pâna acum, postind regulat, miercurea si vinerea si, mai ales, participând la Sfânta Liturghie în fiecare duminica. Numai asa vom experimenta în viata de zi cu zi cum Dumnezeu ne înmulteste curajul în lupta cu ispitele si necazurile, ne daruieste echilibru sufletesc si pacea inimii.

Îl rog pe Mântuitorul Iisus Hristos înviat din morti sa va daruiasca tuturor sa petreceti aceste zile de sarbatoare cu pace si bucurie alaturi de cei dragi, sa va daruiasca sanatate si spor în tot lucrul bun, sa va binecuvânteze copiii si pe toti cei din familie.

În încheiere, as dori sa va fac partasi bucuriei Preacucernicilor preoti si credinciosilor din Salzburg si Viena care vor avea în mijlocul lor pe Preafericitul Parinte Patriarh DANIEL, în zilele de 13 si 14 iunie 2009, pentru sfintirea bisericilor pe care le-au construit cu multa rugaciune si jertfa.

Asigurându-va de rugaciunea mea fierbinte catre Domnul Cel înviat, Va adresez înca odata salutul pascal: Hristos a înviat! si Va urez tuturor Sarbatori fericite !

† SERAFIM

Arhiepiscop si Mitropolit

 

 

 

Consideratii în legatura cu Sf. Liturghie

Întemeiata la Cina cea de Taina de catre Însusi Mântuitorul nostru Iisus Hristos si transmisa noua prin Sf. Apostoli si urmasii acestora, episcopi si preoti, slujba Sf. Liturghii (gr. liturghie = lucrare obsteasca) este lucrarea cea mai de seama pe care oamenii o pot întreprinde pe pamânt; în cadrul ei adunarea preotilor si credinciosilor iconizeaza Împaratia lui Dumnezeu, participa la realitatea cereasca a Împaratiei lui Dumnezeu, iese din limitele spatiului si timpului, patrunzând în împaratia vesnica a iubirii lui Dumnezeu.
În cadrul oferit de Sf. Liturghie crestinilor li se ofera marele dar al întâlnirii cu Dumnezeu prin Cuvânt, Rugaciune si mai ales prin Sf. Euharistie (împartasanie, cuminecatura, comuniune). Data fiind valoarea acestui dar, raportarea noastra la el este o permanenta provocare pentru noi: Continuu trebuie sa ne întrebam cum ne raportam la el, ce rol îi acordam în viata noastra? La Liturghie nu putem ramâne pasivi, nu mergem la Biserica sa "asistam" la Liturghie, ci pentru ca sa participam la ea, sa o savârsim împreuna cu întregul cler si popor aflat în biserica. În cadrul ei Dumnezeu, ni se adreseaza tuturor prin Cuvânt si ni se ofera tuturor drept hrana spre viata vesnica în Sf. Euharistie.
Formal, slujba Sf. Liturghii este alcatuita din doua mari parti. Prima parte, "Liturghia celor chemati" sau "Liturghia catehumenilor" are un pronuntat caracter catehetic, ea culminând cu citirile din "Apostol" si "Evanghelie", dupa care este firesc sa urmeze cuvântul explicativ, predica. În partea a doua a Liturghiei, numita "Liturghia credinciosilor", întregul cler si popor prezent în biserica se roaga lui Dumnezeu pentru ca Duhul Sfânt sa vina peste ei si peste darurile de pâine si vin. Peste ei pentru a-i curata de pacate, pentru a-i sfinti, pentru ai face vrednici de unirea cu Dumnezeu. Peste daruri pentru a le preface în însusi Trupul si Sângele Mântuitorului în vederea împartasirii tuturor credinciosilor. Asa cum Cuvântul din Apostol si Evanghelie se adreseaza tuturor celor din biserica, asa cum acestia se unesc într-un cuget în rugaciune, tot astfel Mântuitorul Hristos prezent în mod real în Sf. Euharistie îi cheama pe toti la împartasanie, la unirea cu El, cu Izvorul vietii. Este o chemare a dragostei dumnezeiesti adresata tuturor, o chemare fata de care de fiecare data noi luam o anumita pozitie. Fie si prin faptul de a nu o constientiza si de a nu o lua în seama... Cu sfârsitul Sf. Liturghii din Biserica începe prelungirea ei, liturghia de dupa liturghie, în lumea în care traim. Cele auzite, traite si gustate la Sf. Liturghie suntem datori sa le vestim si altora, dând marturie pentru ele prin modul nostru de viata. În familie, la locul de munca, în societate ne vom purta ca adevarati fii ai lui Dumnezeu, astfel ca toata viata noastra va deveni liturghie, slujire adusa lui Dumnezeu si lumii întregi.
La biserica, în cadrul Sf. Liturghii, nu ne întâmpina doar Dumnezeu, Tatal nostru, ci, totodata, si fratii nostri, aproapele nostru. La Sf. Liturghie nu mergem pentru a ne satisface anumite "necesitati spirituale", ci, "iconizând" cele din Împaratia cerurilor, în cadrul Sf. Liturghii ne rugam împreuna cu toti ceilalti, ne facem partasi fiecare la bucuriile si necazurile fratilor nostri, ni le împropriem, si împreuna îi aducem lui Dumnezeu în rugaciune toate ale noastre. În Sf. Liturghie ne facem aproape celui de lânga noi, încercam sa-l cunoastem si sa simtim împreuna cu el. Cu atâta insistenta ne cere Dumnezeu iubirea fata de semen, încât încercarea de a ne apropia de El cât timp urâm pe un frate al nostru sau nu-i iertam eventuale greseli ni se transforma în osânda. De aceea atunci când preotul ne îndeamna "sa ne iubim unii pe altii", facem acest lucru constienti ca "Hristos este în mijlocul nostru". El ne pretinde sa-i iubim pe toti, asa cum El ne-a iubit cel dintâi pâna la a Se jertfi pentru noi. În aceasta unitate a credintei în Jertfa Lui mântuitoare si a iubirii care ne uneste întreolalta, cu constiinta ca, pe cât omeneste posibil, ne-am straduit sa vietuim ca adevarati fii ai lui Dumnezeu, marturisindu-ne în prealabil pacatele în Taina Sf. Spovedanii, ne apropiem de împartasirea cu Trupul si Sângele Mântuitorului, pentru ca trupul nostru sa fie patruns de acestea, de seva dumnezeiasca datatoare de viata. Împartasirea cu Sf. Taine constituie maxima posibilitate pe care omul o are de a se uni cu Dumnezeu si concomitent cu toti cei care se împartasesc din acelasi Potir. Cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât suntem mai aproape întreolalta.
Sa încercam sa pretuim acest mare dar pe care Dumnezeu ni-l face continuu. Sa raspundem chemarii pe care Dumnezeu, Cel bun si iubitor de oameni, ne-o adreseaza de a ne apropia si a ne uni cu El. Doar pretuind Darul ne vom face vrednici de El; altfel ar putea sa fie luat de la noi... Sa dovedim ca suntem cu adevarat fii ai lui Dumnezeu si frati în aceeasi credinta prin comportamentul nostru: cu demnitate, cu respect si pretuire fata de cele sfinte, cu iubire de Dumnezeu si de toti semenii nostri, cu simplitate si delicatete fata de tot ce ne înconjoara, dar cu marturisirea credintei noastre atunci când împrejurarile o cer, cu seriozitate în cuvânt si fapta, cu straduinta permanenta de a trai conform calitatii si chemarii pe care o avem. Sa fim tot mai adevarati fii ai lui Dumnezeu.

PS Episcop SOFIAN

****

SFINTELE PASTI

În Saptamâna Patimilor, pe calea Crucii împreuna cu Hristos spre Înviere

Învierea lui Hristos, rodul binecuvântat al Crucii

În Saptamâna Patimilor, pe calea Crucii împreuna cu Hristos spre Înviere

Postul Sfintelor Pasti este perioada care ne mijloceste cea mai adâncã trãire duhovniceascã din întreg anul bisericesc. Este un timp dãruit spre curãtirea inimii, de înãltare a duhului cãtre Cel ce Se pogoarã în mormântul sufletelor noastre ca sã-l lumineze cu lumina Învierii Sale. Postul Pastelui este o împreunã petrecere cu Hristos în pustiul în care suntem si noi ispititi, precum odinioarã Iisus, perioadã în care flamânzim si noi, dupa pilda datã nouã de Cel ce pe toate le-a suferit pentru fiecare dintre noi, mergând astfel, împreunã cu El, pe calea cea dureroasã a Golgotei spre bucuria Învierii.

Saptamâna Patimilor, numitãîn popor si Saptamâna Neagrã, e profund încarcatã de tristetea celei mai cutremuratoare povesti de viatã: viata Fiului lui Dumnezeu întrupat si pogorât printre cei pe care i-a iubit mai presus de minte si pentru care îsi asumã acum întreaga suferintã a mortii. Aceastã suferintã pricinuitã de pacatele omenirii se pregateste Hristos sa o poarte cu ascultare pâna la moarte, spre mântuirea fiecaruia dintre noi. Saptamâna Patimilor este perioada de maxima tensiune a pregatirii sufletesti pe care trãind-o prin post, rugaciune, citirea Sfintei Scripturi, spovedanie cu pocainta de care flamânzeste sufletul nostru si împartasirea cu Sfântul Trup si Sânge al Domnului, participam cu adevarat la suferinta lui Hristos luata asupra Lui spre a ne darui nouã, oamenilor, sansa de a ne putea reapropia de Dumnezeu. Sãptamâna Mare e plinã de întelesuri duhovnicesti rânduite în slujbele Bisericii noastre spre a ne mijloci participarea duhovniceascã la ultimele zile din viata Mântuitorului.

Luni, prima zi a Sãptãmânii Patimilor, ne înfãtiseazã pilda smochinului neroditor.

"Si lasându-i, a iesit afara din cetate la Betania, si noaptea a ramas acolo. Dimineata, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flamânzit; Si vazând un smochin lânga cale, S-a dus la el, dar n-a gasit nimic în el decât numai frunze, si a zis lui: De acum înainte sa nu mai fie rod din tine în veac! Si smochinul s-a uscat îndatã. " (Matei 21, 17-19).

Iatã un lucru pe care Hristos nu l-a fãcut niciodatã cu oamenii: a blestemat! Prin aceasta El îsi aratã puterea de a pedepsi într-adevar orice pom care nu aduce roadã, prin aceasta se arata dreptatea si rasplata lui Dumnezeu fatã de neascultarea fãpturii Sale, fie ea însufletitã, fie neînsufletitã. Orice om, care ramâne insensibil la venirea lui Dumnezeu si la chemarea iubirii Sale, se aseamanã acestui smochin fara roade, iar blestemul abatut asupra lui nu este nicidecum un blestem al lui Dumnezeu ca în cazul smochinului, ci însãsi uscaciunea fireascã a oricãrui suflet care nu se adapã cu apa cea vie, adicã cu Hristos.

Sfânta zi de Marti din Saptamâna mântuitoarelor Patimi ale Domnului ne aduce aminte de ziua judecatii prin cele doua pilde: pilda celor zece fecioare si pilda talantilor. Pilda celor zece fecioare ne pune în gând si în inima dreptatea lui Dumnezeu la a doua Sa venire.

"Împaratia cerurilor se va asemana cu zece fecioare, care luând candelele lor, au iesit în întâmpinarea mirelui. Cinci însa dintre ele erau fara minte, iar cinci întelepte. Caci cele fara de minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele întelepte au luat untdelemn în vase, odatã cu candelele lor. Dar mirele întârziind, au atipit toate si au adormit. Iar la miezul noptii s-a facut strigare: Iatã, mirele vine! Iesiti întru întâmpinarea lui! Atunci s-au desteptat toate acele fecioare si au împodobit candelele lor. Si cele farã de minte au zis cãtre cele întelepte: Dati-ne din untdelemnul vostru, cã se sting candelele noastre. Dar cele întelepte le-au rãspuns, zicând: Nu, ca nu cumva sa nu ne ajunga nici nouã si nici vouã. Mai bine mergeti la cei ce vând si cumparati pentru voi. Deci plecând ele ca sã cumpere, a venit mirele si cele ce erau gata au intrat cu el la nunta si usa s-a închis. Iar mai pe urmã, au sosit si celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne noua. Iar el, raspunzând, a zis: Adevarat zic voua: Nu vã cunosc pe voi. Drept aceea, privegheati, cã nu stiti ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului." (Matei 25, 1-13)

Cele cinci fecioare întelepte sunt personificarea tuturor oamenilor care, ascultând cuvântul lui Dumnezeu, se îngrijesc de lumina cea sufleteascã (candela). Aceastã luminã sufleteascã nu se poate aprinde decât prin faptele milostivirii (untedelemnul), prin dragostea fata de aproapele nostru. Cele cinci fecioare nebune reprezintã sufletele care au dat uitãrii faptele iubirii de Dumnezeu si de oameni. Si iatã ziua adormirii, ziua în care fiecare merge la întâlnire cu Hristos. Dar iatã si usa care se închide precum si sufletele noastre s-au închis la nevoile aproapelui nostru. Precum rãmâne fãrã folos bataia suferintei oamenilor aflati în nevoi la usa inimii noastre, asa ramâne si bataia noastrã la usa Împaratiei lui Hristos fãrã niciun fel de raspuns, primind si noi dupã dreptate toate câte le meritam. Pilda talantilor este în legaturã directã cu pilda celor zece fecioare si ne aratã cât de importantã este înmultirea darurilor noastre prin faptele cele bune, puse în slujba bucuriei aproapelui nostru.

"Si mai este ca un om care, plecând departe, si-a chemat slugile si le-a dat pe mâna avutia sa. Unuia i-a dat cinci talanti, altuia doi, altuia unul, fiecãruia dupã puterea lui si a plecat. Îndatã, mergând, cel ce luase cinci talanti a lucrat cu ei si a câstigat alti cinci talanti. De asemenea si cel cu doi a câstigat alti doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a sãpat o groapã în pamânt si a ascuns argintul stapânului sau. Dupa multã vreme a venit si stãpânul acelor slugi si a facut socoteala cu ele. Si apropiindu-se cel care luase cinci talanti, a adus alti cinci talanti, zicând: Doamne, cinci talanti mi-ai dat, iatã alti cinci talanti am câstigat cu ei. Zis-a lui stapânul: Bine, slugã bunã si credincioasã, peste putine ai fost credincioasã, peste multe te voi pune; intra întru bucuria domnului tau. Apropiindu-se si cel cu doi talanti, a zis: Doamne, doi talanti mi-ai dat, iatã alti doi talanti am câstigat cu ei. Zis-a lui stapânul: Bine, slugã bunã si credincioasã, peste putine ai fost credincioasã, peste multe te voi pune; intrã întru bucuria domnului tau. Apropiindu-se apoi si cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am stiut ca esti om aspru, care seceri unde n-ai semanat si aduni de unde n-ai împrãstiat. Si temându-mã, m-am dus de am ascuns talantul tãu în pamânt; iata ai ce este al tau. Si raspunzând stãpânul sãu i-a zis: Slugã vicleanã si lenesã, stiai ca secer de unde n-am semãnat si adun de unde n-am împrãstiat? Se cuvenea deci ca tu sa pui banii mei la zarafi, si eu, venind, as fi luat ce este al meu cu dobândã. Luati deci de la el talantul si dati-l celui ce are zece talanti. Cãci tot celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce n-are si ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnicã aruncati-o întru întunericul cel mai din afarã. Acolo va fi plângerea si scrâsnirea dintilor. Matei 25, 14-30)

Domnul nostru Iisus Hristos ne aminteste de ziua cea mare a Judecatii de Apoi când doar dreptatea lui Dumnezeu îsi va spune cuvântul. Dumnezeu a dãruit fiecaruia anumite posibilitãti, dupã Voia Lui cea sfântã a rânduit fiecarui om anumite daruri (talantii), pentru a le folosi spre slujirea aproapelui si, prin aceasta, spre dobândirea mântuirii. Spre deosebire de cei ce au fãcut sa rodeascã darurile lor, cel ce a primit un singur talant, l-a îngropat, ignorând porunca lui Dumnezeu de a-l înmulti. Asa se întâmpla si cu noi atunci când uitãm ca tot ceea ce avem Îi datoram Domnului si cã, dãruind din darurile noastre aproapelui nostru, de fapt nu le pierdem, ci, dimpotrivã, le redobândim însutit în ziua neînseratã a Împãratiei lui Hristos. Atunci când ne închidem în noi însine, uitãm cã a noastrã chemare este aceea de a ne împãrtasi de Hristos si de împãrtasi totul cu Hristosul care se aflã în fiecare dintre aproapele nostru, pe care, slujindu-l, ne înmultim darurile mântuitoare: credinta, dragostea, nãdejdea, rãbdarea, milostenia, iertarea, curãtia inimii si toate celelalte. Iar cel ce slujeste lui Dumnezeu prin faptele cele bune creste neîncetat în roada mântuirii si la ziua Judecatii aflã bogatia milostivirii lui Dumnezeu, regasindu-si darurile sporite în timpul vietii prin faptele iubirii.

Miercurea cea mare, ziua tradarii. Iuda Iscarioteanul slujeste satanei prin vânzarea Mântuitorului. Pentru treizeci de arginti, Iuda Îl vinde pe Hristos si devine prizonier al iadului. Zi de adâncã întristare pentru fapta cea necugetatã a celui care, desi vãzând minunile si dragostea cea fara margini a lui Hristos, a rãmas de piatra. Zi de adâncã întristare pentru fiecare suflet care Îl tradeazã pe Hristos, devenind prizonierul pãcatului. Miercurea cea mare este însã si o zi de nadejde pentru tot sufletul care se pocaieste. Este ziua de pomenire a femeii pãcatoase.

"Si iatã era în cetate o femeie pãcatoasã si, aflând ca sade la masã, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Si, stând la spate, lânga picioarele Lui, plângând, a început sa ude cu lacrimi picioarele Lui, si cu pãrul capului ei le stergea. Si saruta picioarele Lui si le ungea cu mir. Si vãzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar sti cine e si ce fel e femeia care se atinge de El, ca este pãcatoasã. Si raspunzând, Iisus a zis catre el: Simone, am sa-ti spun ceva. Învãtãtorule, spune, zise el. Un cãmãtar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celalãlt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce sa plãteasca, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, rãspunzând, a zis: Socotesc ca acela cãruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Si întorcându-se catre femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta si apa pe picioare nu Mi-ai dat; ea însa, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele si le-a sters cu pãrul ei. Sãrutare nu Mi-ai dat; ea însã de când am intrat, n-a încetat sã-Mi sarute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însa cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îti zic: Iertate sunt pãcatele ei cele multe, cãci mult a iubit. Iar cui se iarta putin, putin iubeste. Si a zis ei: Iertate îti sunt pãcatele. Si au început cei ce sedeau împreunã la masã sã zicã în sine: Cine este Acesta care iartã si pãcatele? Iar cãtre femeie a zis: Credinta ta te-a mântuit; mergi în pace." ( Luca 7, 37-50)

Cu lacrimile pocãintei, cu mirul dragostei de Dumnezeu, cu sãrutarea nãdejdii femeia cea pacatoasã se aseazã la picioarele Mântuitorului. Datoria ei e mare, gresalele ei sunt multe, însa pocainta ei e mai mare decât pãcatele ei, iubirea ei pentru Dumnezeu copleseste agoniseala ei cea rusinoasã, credinta ei îi aduce mângâierea iertãrii. Nu se teme de ceea ce spun ceilalti, se daruieste lui Hristos cu toata suferinta pe care pacatul a înmultit-o în inima ei, dar si cu pocãinta nãscuta prin primirea luminii lui Hristos. Si nu numai cã Iisus îi iartã pãcatele, ci face amintirea ei nestearsã din constiinta oricarui om care primeste cuvântul Evangheliei.

Sfânta si marea zi de Joi. Ziua Cinei cele de Tainã, ziua întemeierii celei mai mari Taine de pe pãmânt: Sfânta Euharistie prin care Hristos se dãruieste întregii lumii cu adevarat Trupul Sãu si cu adevarat Sângele Sau. "Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine si binecuvântând, a frânt si, dând ucenicilor, a zis: Luati, mâncati, acesta este trupul Meu. Si luând paharul si multumind, le-a dat, zicând: Beti dintru acesta toti, Ca acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsã spre iertarea pãcatelor." (Matei 26, 26-28).

Hristos, împreunã cu ucenicii Sãi, petrece ultimele clipe de dinaintea Patimilor Sale. Seara tainicã, tristã, plina de durere. Astazi, Domnul le da ucenicilor exemplu desavârsit al slujirii, spãlându-le picioarele, învãtându-i cã "Cel care vrea sã fie întâiul sã fie slujitorul tuturor" (Marcu 9, 35). Este de asemenea seara de adâncã rugaciune. Mântuitorul se roagã pentru toti ucenicii Sãi si pentru toti cei care vor crede în Cuvântul Lui "ca toti sã fie una, dupa cum Tu, Parinte, întru Mine si Eu întru Tine, asa si acestia în Noi sa fie una, ca lumea sã creadã cã Tu M-ai trimis" (In 17,21) si le încredinteazãa porunca cea mai mare: porunca iubirii. "Porunca nouã dau vouã: Sã va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sã vã iubiti unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaste toti cã sunteti ucenicii Mei, dacã veti avea dragoste unii fatã de altii." ( In 13, 34-35). Si El Însusi împlineste aceastã poruncã prin acceptarea chinurilor mortii la care va fi supus începând din aceasta searã. Joia Mare este noaptea petrecuta de Iisus în gradina Ghetsimani, cu rugaciune si sudoare prefacutã în picãturi de sânge, noaptea în care este prins si dus înaintea Sinedriului.

Sfânta si Marea zi de Vineri. Vinerea Neagra, ziua cea mai dureroasã din istoria crestinismului, ziua înfricosãtoarelor Patimi. Hristos este judecat si condamnat pe nedrept la moarte, El Dumnezeul Adevarului, El Domnul iubirii. Spre Golgota, purtând crucea cea mântuitoare, cu ranile batjocoririi de cãtre ostasi, singur si parasit de toti, Hristos înfãtiseaza întregii lumi starea rãutãtii în care se aflã aceasta. Pironit pe cruce, Hristos asteaptã astazi cu bratele larg deschise pe tot omul atins în inima de durerea cumplita a pãcatelor sale, precum pe tâlharul care strigã din adâncul fiintei: "Pomeneste-mã, Doamne când vei veni întru Împãratia Ta" (Lc 23,42) si care primeste vestea cea minunatã a mântuirii: "Adevarat grãiesc tie, astãzi vei fi cu Mine în rai." (Lc 23, 43).

Cerul se întuncecã, soarele îsi ascunde fata, neputând sa îndure cumplita suferintã, pamântul se cutremura pãtruns de fiorul înfricosãtelor patimi ale lui Hristos, Maica Sfânta priveste coplesita de durere cãtre Fiul ei rãpus de rãutatea si toate pãcatele oamenilor care îl ocãrau pânãîn ultima clipa. Hristos smerindu-Se si iubind pânãîn clipa mortii, rosteste cutremuratoare rugaciune pentru cei ce-L vrajmasesc: "Pãrinte, iarta-le lor, cã nu stiu ce fac." (Lc 23, 34)

Astazi înceteazã orice jertfã pentru cã Hristos devine Jertfa cea de-a pururea mântuitoare. Astazi nu se sãvârseste Sfânta Liturghie, ci este ziua slujbei de înmormântare a Domnului Iisus. Toti credinciosii pãtrunsi de dragostea pentru Hristos si de suferinta Lui se strâng în jurul epitafului asezat pe masã în mijlocul bisericii, închipuind mormântul Domnului, si dau glas tânguirii îngropãrii, cântând laolalta Prohodul.
Zi de post negru, Vinerea Mare este prilej de profundã meditatie si adâncire a constiintei.

Sâmbata Mare. Hristos stã asezat în mormânt nou prin strãdania lui Iosif din Arimateea. Astãzi se cânta: "Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tãu, cu giulgiu curat înfãsurându-l si cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus". Cu trupul în mormânt fiind, Hristos coboarã cu sufletul în adâncul iadului, îi sfaramã portile si încuietorile si îi scoate pe Adam si pe Eva si împreunã cu ei pe toti ce ce au adormit în nãdejdea mântuirii. Pogorârea la iad a Mântuitorului este icoana prin excelenta a Învierii în traditia iconograficã bizantinã, pentru cã prin zdrobirea împãratiei mortii, cu moartea pe moarte calcând, Hristos deschide portile raiului tuturor celor ce si-au pus nãdejdea mântuirii în El si dãruieste din nou oamenilor sansa de trãi laolaltã cu Dumnezeu în Împãratia Sa, aici pe pamânt înlãuntrul nostru si desãvârsit, nemijlocit, în viata cea vesnicã, acolo unde "Mielul, Cel ce stãîn mijlocul tronului, îi va paste pe ei si-i va duce la izvoarele apelor vietii si Dumnezeu va sterge orice lacrimã din ochii lor" (Apoc. 7,17).

Saptamâna Patimilor este, asadar, o sãptamânã plinã de durere, plinã de întristare sufleteascã. O sãptamânãîn care Biserica ne mijloceste retrãirea acelor momente si întelegerea sensurilor acestei înalte jertfe a lui Hristos prin slujbele din aceste zile. Prin aceste slujbe, avem posibilitatea sã participãm duhovniceste la taina mântuirii noastre care s-a realizat prin Iisus Hristos, Dumnezeul Care a luat asupra Sa pãcatele noastre si moartea pe care noi o meritãm. Prin participarea noastrã la suferinta lui Hristos mãrturisim cu inima udatã de lacrimile pocãintei, cã pacatele noastre devin astazi cuiele rãstignirii si durerile cumplite ale Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Si într-o astfel de stare, mãrturisiti Domnului prin Taina cea mântuitoare a Sfintei Spovedanii si prin Împãrtãsirea de Trupul si Sângele Lui, putem si noi sa-L însotim pe Hristos pe Calea suferintei Crucii spre bucuria Învierii, de care sã umplem sufletele în ziua cea minunatã a Sfintelor Pasti.

Hristos va sa învie!

Iosif Cristian Radulescu

Punerea in mormânt a Domnului
Sursa icoanei: www.magazinvirtual.trinitas.ro

Descarcati de aici articolul precedent in format pdf

sus

Învierea lui Hristos, rodul binecuvântat al Crucii

Glasuri îngeresti rasuna în frumusetea mai presus de întelegerea noptii mântuirii noastre: Hristos a înviat! Lumina învierii împrastie întunericul, noaptea devine zi si întristarea se preface în bucurie, dupa cuvântul Mântuitorului. Hristos a înviat! striga întreaga faptura iubitoare de Hristos. Hristos a înviat! Un singur strigat de biruinta în inimile si pe buzele tuturor celor care au crezut Cuvântului!

S-au surpat puterile întunericului, s-a zdrobit vrajmasia de veacuri a satanei, s-au redeschis larg portile Raiului! Astazi Adam si Eva au primit bucuria desavârsita, astazi neamul omenesc traieste împlinirea fagaduintei mântuirii, taina cea mai presus de minte, bucuria cea mai mare a întregii creatii.

Hristos iese astazi biruitor din mormânt, stergând lacrima mortii de pe obrazul omenirii, astazi Împaratia lui Dumnezeu se daruieste desavârsit inimilor noastre, caci moartea si-a pierdut puterea, omenirea nu mai traieste în deznadejdea mortii, ci în nadejdea învierii. Astazi este ziua de veselie a neamului omenesc. Veselia aceasta o marturiseste Însusi Hristos prin îndemnul: "Bucurati-va!"(Mt. 28,9). El Însusi se bucura de vestea cea minunata pe care o da acum fratilor Sai. El Însusi se bucura de rodul ascultarii Sale împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt , "caci Dumnezeu asa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica." ( In 3,16)

El Însusi deschide întregii lumi calea vesniciei, darunidu-ne vestea cea buna a nasterii din nou a întregii creatii. El, Hristos, Fiul cel iubit al unicului Dumnezeu, El Cel ce a fost rapus de moartea pacatelor noastre, El, Iisus, Bunul si Blândul Pastor, ne îndeamna astazi la bucurie. Stie durerea noastra, stie întristarile noastre, stie chinul sufletului nostru, stie neputintele noastre, stie tot zbuciumul si toata ratacirea noastra. Pentru toate acestea S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat, S-a rastignit si le-a biruit pe toate prin Sfânta Învierea Sa pentru a ne da vestea cea mântuitoare: " Bucurati-va!" (Mt 28,9)
Bucuria cea mai mare a crestinului nu este bucuria care vine din lucrurile trecatoare, ci este bucuria trairii în nadjdea învierii si a vietii vesnice. Din aceasta nadejde traieste sufletul daruit lui Dumnezeu, din dragostea pentru El si din dorul nemarginit de a fi împreuna cu El în Împaratia Sa cea vesnica. Acest dor a venit Hristos sa-l adape cu înca si mai mult dor, S-a coborât între noi oamenii, sa-i adune în jurul Lui pe toti ce tânjesc dupa adevarata fericire, care se afla doar prin trairea în dragostea lui Dumnezeu, a venit sa arunce foc pe pamânt, precum a spus, focul credintei si al iubirii.

Focul iubirii de Dumnezeu si de oameni trebuie sa arda neîncetat în inimile noastre. Acesta este focul prin care ne lamurim sufletele si prin care trebuie sa trecem pentru a ajunge la desavârsire. Acest foc al iubirii este esential pentru mântuirea noastra, pentru ca doar iubirea poate învia sufletele noastre, caci Dumnezeul iubirii este si Dumnezeul învierii.

Nu e deloc usor sa ne mentinem pe calea iubirii, nu e deloc simplu sa fim mereu în starea de jertfa pentru Dumnezeu si pentru oameni. Însa, Hristos este Cel ce ne da biruinta, El a biruit lumea, El a biruit firea, El ne-a promis ajutorul: "Nu va voi lasa orfani: voi veni la voi" (In 14,18) Nu prin puterile noastre reusim, ci adapându-ne din rugaciune si din harul învierii lui Hristos. El ne-a aratat ca durerile noastre se depasesc prin iubire, El ne-a învatat cum dragostea transforma moartea în înviere, El ne-a convins ca ranile devin dupa înviere semne nedureroase ale biruintei.

Astfel, si Crucea lui Hristos, cea care a fost în Saptamâna Patimilor altarul de jertfa, loc al durerii, al suferintei inimaginabile, devine astazi semnul biruintei depline.Crucea este acum stindarul biruintei asupra mortii. Hristos a transfigurat prin iubirea Sa crucea, piroanele, otetul, fierea, sulita din coasta Lui, bataile, coroana de spini în marturii ale biruintei. Prin aceasta iubire si daruire, Hristos a facut moartea neputincioasa si acum Cel Înviat din morti Se daruieste tuturor neîncetat, pâna la plinirea vremurilor, cu toata biruinta învierii Sale în Sfânta Taina a Euharistiei.

N-a fost deloc un drum usor: o viata daruita slujirii oamenilor, o viata plina de amaraciunea laolalta suferintei cu cei pe care îi iubea, întristarea pricinuita de necredinta oamenilor, întristarea mortii care-L astepta, rautatea oamenilor ca raspuns la toate facerile Sale de bine, sentimentul parasirii trait profund pe altarul de jertfa. Însa, nimic din toate acestea nu L-au descurajat pe Hristos sa mearga mai departe, sa împlineasca legea suprema a iubirii. El, iubirea însasi, nu S-a negat pe Sine, ci a învins toate de dragul iubirii de Dumnezeu si de oameni. Din coasta Lui împunsa s-a nascut Biserica Sa, sângele si apa iesite din coasta au devenit Botezul si Împartasirea noastra cu Hristos, nevinovat fiind, a luat asupra Sa pacatele si pedeaspa noastra si pe toate le-a transformat în binecuvântarea mântuirii, prin ascultarea dumnezeiestii voiri.

Doar patrunsi de dragostea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, putem întelege o parte din taina mântuirii neamului omenesc. Coplesiti de aceasta iubire divina, straduindu-ne sa întelegem rostul suferintei si rugându-ne sa primim credinta, rabdare, curaj si nadejde, vom putea urma si noi pilda Mântuitorului si vom reusi sa transformam si noi durerile noastre în biruinta, de dragul lui Dumnezeu si al celorlalti, ducându-ne mai departe crucea vietii noastre si transformând-o, prin darul lui Hristos, în înviere!
Iata, deci, ziua cea mult asteptata, iata mântuirea întregului neam, iata împlinirea promisiunii lui Dumnezeu! Învierea lui Hristos este temelia si continutul central credintei noastre. În învierea Lui se desluseste toata taina mântuirii, învierea lui Hristos este raspunsul la toata suferinta omeneasca. Crucea, odinioara lemn de ocara, de rusine, devine astazi din nou, precum odinioara în rai, pom al vietii, din al carui rod suntem chemati sa ne împartasim cu totii. Si rodul Crucii purtate cu smerenie pe Golgota este Învierea!

Sa lasam lumina învierii lui Hristos sa lumineze tuturor prin faptele noastre, sa ne mângâie sufletele cu caldura harului dumnezeiesc, sa ne calauzeasca pasii pe calea cea binecuvântata si sa ne îmbrace cu puterea de a transforma crucea vietii în învierea sufletului spre vesnicia cea fericita în Împaratia lui Dumnezeu!

Hristos a înviat!

"Ziua Invierii… si sa ne luminam cu praznuire si unii pe altii sa ne îmbratisam; sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi, sa iertam toate pentru înviere si asa sa strigam: Hristos a înviat din morti cu moartea pe moarte calcând si celor din morminte viata daruindu-le!"

Iosif Cristian Radulescu

Descarcati de aici articolul precedent in format pdf

sus